Didactica disciplinelor ştiinţe ale naturii şi geografie în contextul noilor abordări curriculare

Şcoala cu clasele I- VIII nr. 2

Sighetu- Marmaţiei

Jud. Maramureş

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DIDACTICA DISCIPLINELOR ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI GEOGRAFIE ÎN CONTEXTUL NOILOR ABORDĂRI CURRICULARE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referat metodic realizat de:

Institutor Borodi Simona

Învăţător Demian Maria

Învăţător Geiszt Erika

CUPRINS

PAGINA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. NOI ACCENTE CURRICULARE ÎN ABORDAREA DISCIPLINELOR ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI GEOGRAFIE

 

Odată  cu introducerea reformei, învăţământul românesc e angajat într-o permanentă căutare de soluţii, recomandări, oferte care să contribuie la îmbunătăţirea procesului instructiv- educativ.

S-au stabilit şi încă se stabilesc direcţii prioritare ale ridicării calităţii învăţământului primar.

Revizuirea curriculum-ului şcolar de Ştiinţe ale naturii pentru ciclul primar a fost determinată de următoarele aspecte:

- introducerea la clasa I  şi a II-a începând cu anul şcolar 2003-2004 în aria curriculară  Matematică şi Ştiinţe ale naturii a disciplinei Cunoaşterea mediului vine să realizeze o punte de legătură între elementele de cunoaştere a mediului acumulate de copii în grădiniţe şi disciplina Ştiinţele naturii studiată la clasele a III-a şi a IV-a,

- raportându-ne la Ciclul achiziţiilor fundamentale vom observa o valorificare şi dezvoltare a cunoştinţelor despre mediul înconjurător dobândite la nivel preşcolar;

- prin introducerea disciplinei Cunoaşterea mediului se preiau o parte din cunoştinţele prevăzute de programele şcolare anterioare de Ştiinţele naturii pentru clasa a III-a şi a IV-a, precum şi a Geografiei, asigurându-şi astfel o continuitate între cele două cicluri curriculare;

- dificultăţi de înţelegere şi aplicare a cunoştinţelor din domeniul ştiinţelor naturii;

- slab interes pentru studiul ştiinţelor în treptele următoare;

- slabe conexiuni interdisciplinare;

- insuficienta conectare a curriculum-ului anterior la dinamica pieţei ştiinţifice.

Toate aspectele prezentate sunt repere suficiente care să conducă  la o selecţie adecvată a modalităţilor de abordare a disciplinei, la structurarea unei didactici eficiente a acesteia.

Ştiinţele naturii ca disciplină de învăţământ vizează observarea şi perceperea lumii în întregul său cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice ca şi învăţarea prin înţelegere şi aplicare, evitând teoretizarea excesivă.

Astfel Ştiinţele naturii pun bazele unei didactici centrate pe experimentarea şi exersarea învăţării prin ceea ce elevul face, construieşte, produce, având ca unul din principalele scopuri transformarea elevului din spectator în actor al activităţii ştiinţifice. Cunoaşterea mediului are rolul de a crea doar fundamentul de la care acest deziderat se poate realiza.

Predarea- învăţarea Ştiinţelor naturii într-o manieră integrată  la clasa a III-a şi a IV-a permite o structurare a problemelor pornind de la o serie de teme integratoare, mai apropiate de capacitatea de înţelegere a copilului. Se urmăreşte de asemenea nu o acumulare de fapte şi informaţii ştiinţifice, ci raportarea copilului la mediul în care trăieşte.

Prin intermediul prezentului curriculum, elevii sunt îndrumaţi să-şi dezvolte cunoaşterea pornind de la explorarea şi investigarea lumii înconjurătoare către reprezentarea unor lumi îndepărtate.

Elevul trebuie de asemenea familiarizat cu limitele de acţiune a omului asupra mediului în scopul realizării unei educaţii ecologice adecvate. De aici rezultă importanţa unei abordări interdisciplinare.

Programa de Ştiinţe ale naturii urmăreşte structura celorlalte programe a disciplinelor pentru învăţământul primar. Tematica propusă are în vedere relaţionarea conţinuturilor atât în interiorul ariei curriculare Matematică şi Ştiinţe ale naturii cât şi posibilităţile de relaţionare cu celelalte discipline, în special cu Geografia, întrucât între acestea două există o legătură organică, legătură care constituie premisa fundamentală a predării interdisciplinare, insuficient valorificată în actul învăţării.

Această premisă îşi are baza în obiectivele educaţionale ale celor două discipline, în programe şi strategii didactice specifice.

Prin studiul celor două obiecte contopite se ajunge la educarea şi formarea unei conduite ecologice, care presupune acţiuni pentru conservarea, gospodărirea, ocrotirea şi protecţia naturii.

Metodica predării Ştiinţelor naturii şi a Geografiei în ciclul primar cuprinde un sistem complex de metode şi procedee folosite de învăţător axate pe conţinutul ştiinţific deja descoperit.

Atât metodica predării Geografiei cât şi a Ştiinţelor naturii sunt ramuri ale didacticii aplicate care prezintă metode de predare ale acestui obiect de învăţământ. Pedagogia generală pune la dispoziţia celor două obiecte: principii, metode, procedee de predare, forme de organizare, indicaţii metodologice în legătură cu activitatea de transmitere a cunoştinţelor către elevi, etc.

Predarea celor două discipline ridică nişte probleme majore: baza tehnico- materială precară din şcoli, necesitatea pregătirii permanente a învăţătorului în cunoaşterea metodelor moderne de predare şi experimentare. Soluţia primei probleme este recurgerea la experimentul simplu, nesofisticat, utilizând materiale din mediul familiar. Pregătirea învăţătorilor în abordarea corectă a acestor materii necesită efort din punct de vedere al concepţiei, structurii şi metodelor didactice de aplicare, cât şi al compatibilizării conţinutului ştiinţific cu particularităţile de vârstă ale copiilor cărora li se adresează.

 

Noul curriculum de Geografie pentru clasa a IV-a îşi propune să contribuie la construirea orizontului de existenţă cotidiană a elevului (începând de la localitatea natală, până la nivelul planetei). Programa concretizează viziunea asupra existenţei individuale şi sociale în lumea contemporană, bazată pe perceperea corectă a unor evenimente care au loc simultan, atât în orizontul local şi apropiat, cât şi la nivelul ţării, al continentului natal şi al lumii contemporane. Acest spaţiu, de la localitate la planetă, reprezintă orizontul-sursă al informaţiilor referitoare la viaţa cotidiană, la comunitate şi la societatea zilelor noastre.

În acest context, un rol foarte important îi revine şcolii în a-l ghida pe elev în formarea unei imagini obiective asupra raporturilor spaţiale şi temporale care caracterizează realitatea observabilă în mod direct sau mediat. Din această perspectivă, prezentul curriculum oferă aparatul conceptual şi metodologic pentru descoperirea şi explorarea, de către elev, a mediului geografic, asigurând trecerea gradată de la abordarea unor elemente, fenomene şi procese specifice orizontului local, la cele ale ţării, ale continentului şi ale planetei ca întreg, ceea ce este cunoscut sub numele de „treceri succesive de scară”.

Pentru dirijarea acestui demers de cunoaştere, învăţarea va fi axată  pe o serie de activităţi ca:

• observarea (liberă sau dirijată) a realităţii înconjurătoare, în mod direct sau mediat;
• raportarea realităţilor teritoriale mai restrânse la cele cu o întindere mai mare;
• utilizarea informaţiilor elementare din surse diferite de informare;
• raportarea elementelor observate la suporturi cartografice simple;
• interpretarea unei informaţii cartografice minime şi intuitive;
• exersarea trecerii de la o scară la alta, prin hărţi succesive simple, cu elemente esenţiale care reprezintă realităţi ale spaţiului geografic, ordonate de la localitatea natală la planetă;
• identificarea şi selectarea unor informaţii specifice, din sursele mass-media.

 

Noul curriculum de Geografie pentru clasa a IV-a prezintă selectiv, sintetic, esenţializat, structurat pe niveluri şi în sisteme succesive, elementele de geografie a orizontului local, caracteristicile geografice generale ale României şi diferenţierile sale regionale (unde se pune din nou accent pe orizontul regional apropiat), situarea României în continentul european şi în lume.

Conţinuturile prevăzute în cadrul programei nu au semnificaţie în sine, ci numai în relaţie cu obiectivele învăţării, servind strict la realizarea acestora.

Un element important îl constituie posibilitatea realizării unei legături mai strânse între activităţile de învăţare şi conţinuturile ofertate, pe de o parte, şi experienţa proprie a elevilor (directă şi mediată de sursele de informare), pe de altă parte. Programa oferă premisele pentru construirea unei reprezentări asupra realităţii înconjurătoare, de la nivelul localităţii natale, până la dimensiunile planetei. Aceasta presupune şi valorificarea informaţiei specifice din mass-media (referitoare la orizontul apropiat, regiune, judeţ, ţară, Europa, lumea contemporană), care este complementară observării directe.

Astfel, prezenta formulă  de construcţie a conţinuturilor, în relaţie cu obiectivele învăţării, facilitează elevului un demers introductiv în geografie: de la localitatea natală la planetă.

Noul curriculum de geografie dezvoltă sensibil dimensiunea socială a acestei discipline şi apelează la elemente, fenomene şi informaţii relevante pentru viaţa cotidiană a elevului.

Curriculumulul permite o organizare flexibilă a instruirii, a grupării conţinuturilor în concordanţă cu reperele majore ale contextului educaţional.

În vederea optimizării procesului didactic propriu-zis, pot fi valorificate următoarele sugestii de aplicare:

• utilizarea informaţiei (directe şi indirecte) în mod prioritar, pentru atingerea obiectivelor de referinţă asumate prin planificarea anuală şi prin proiectarea unităţilor de învăţare;
• dimensionarea conţinuturilor şi a informaţiei la elementele esenţiale, strict necesare atingerii obiectivelor asumate; sub raport educaţional, utilizarea unor conţinuturi „în sine”, a unor termeni şi denumiri presupuse din perspectiva unei tradiţii, nu poate duce la creşterea performanţelor şcolare;
• realizarea unor exerciţii de raportare permanentă, de la parte (orizontul apropiat şi local) la întregul în care se înscrie, prin treceri succesive de scară;
• realizarea unei corelaţii mai strânse cu obiectivele şi conţinuturile disciplinelor care fac parte din aceeaşi arie curriculară – Istorie, Educaţie civică –, dar şi cu alte discipline ca, de exemplu, Limba şi literatură română, Ştiinţe ale naturii, Matematică.
• utilizarea unor forme variate de evaluare, care să permită identificarea corectă a performanţelor şcolare (teste scrise, portofolii, evaluare orală);
• utilizarea unor exerciţii şi activităţi de învăţare care să stimuleze perceperea realităţii înconjurătoare (de la localitatea natală la planetă), ca un întreg.

Pentru accesibilizarea  învăţării, este necesară utilizarea unor suporturi educaţionale variate: hărţi, atlase, fotografii, filme documentare, jurnale de călătorie, caiete de activitate independentă, fişe, ghiduri, materiale didactice etc.

 

2. SPECIFICUL DEMERSULUI DIDACTIC LA ŞTIINŢE ALE NATURII ŞI GEOGRAFIE LA CLASELE PRIMARE

 

Pentru realizarea integrală şi eficientă a procesului instructiv- educativ este necear un sistem cât mai cuprinzător al formelor sale de desfăşurare. În acest sistem al formelor de desfăşurare lecţia are un rol important, constituind principala formă de activitate a relaţiei învăţător- elev.

LECŢIA este unitatea didactică fundamentală, o formă a procesului de învăţământ prin care o cantitate de informaţii este percepută activ de elevi, într-un timp determinat pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice, cu autoreglare, provocând în sfera biopsihică a acestora o modificare în sensul formării dorite.

Pentru predarea- învăţarea Ştiinţelor naturii şi Geografiei în ciclul primar, forma de bază a organizătii procesului instructiv-educativ o constituie LECŢIA. Însă, specificul acestor discipline impune şi folosirea altor forme: observaţiile în natură, la colţul viu, drumeţii, vizite, excursii tematice, activităţi în sala specializată, activităţi în laborator, activităţi practice în natură, la colţul naturii vii şi la punctul geografic, activităţi în cercul de geografie, serate geografice, concursuri tematice, orientări turistice, vizionări de filme geografice, activităţi în tabere, etc. sunt folosite toate tipurile fundamentale de lecţii, dar concepute în diferite variante determinate de specificul acestor discipline şi de particularităţile şcolarilor.

Fără a da un set rigid de reguli, învăţătorul îşi poate structura o lecţie de tip constructivist utilizând o serie de criterii formulate de Yager:

• să angajeze interesul elevului asupra unui subiect care are la bază un concept general;
• să pună întrebări cu caracter deschis pentru a identifica concepte anterioare ale elevului cu privire la subiect şi caracterul de validitate şi completitudine ale acestora;
• să încurajeze dezbaterile în grupuri, pentru ca elevii să-şi poată formula ipoteze şi imagina experimente care să reconcilieze modelul mintal preexistent cu noile informaţii;

Rolul învăţătorului este acela de a coordona prin întrebări elevii spre înţelegerea temei studiate.

• după experimentare să organizeze clasa în vederea împărtăşirii de către elevi a ideilor rezultate din discuţiilede grupuri. Să coordoneze discuţiile astfel încât săs se atingă consensul în problema vizată;
• să încurajeze elevii în a sugera cauze posibile ale unui fenomen sau să prevadă consecinţe ale acestuia;
• să identifice ideile elevilor despre un subiect înainte de a expune el însuşi ideile ştiinţifice;
• să încurajeze dezbaterile între elevi privind temele în discuţie;
• să lase elevilor un timp suficient de reflecţie şi analiză şi să utilizeze ideile generate de elev;
• să încurajeze analiza, strângerea de probe/ dovezi de către elevi pentru susţinerea, reformularea sau infirmarea unei idei în lumina noilor cunoştinţe;
• să utilizeze resursele locale ca surse de informaţii ce pot duce la rezolvarea problemei formulate;
• să implice elevii în căutarea de informaţii ce pot duce la rezolvarea unor probleme concrete din mediul acestora;
• să extindă învăţarea dincolo de timpul acordat la clasă.

 

 

1. LECŢIA DE DOBÂNDIRE DE CUNOŞTINŢE

Devine o aventură  a cunoaşterii în care copilul participă activ, după puterile proprii, întâlnind probleme şi situaţii dificile, examinându-le şi descoperind soluţii plauzibile.

1. VARIANTA CLASICĂ cu următoarea structură:

• reactualizarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor anterioare;
• anunţarea temei şi a obiectivelor;
• dirijarea învăţării;
• fixarea cunoştinţelor, aplicarea lor;
• tema pentru acasă.

 

b) LECŢIA INTRODUCTIVĂ- varianta de lecţie folosită în abordarea unui capitol sau a unei teme.

Exemplu: „Vremea şi clima”, „Varietatea pământului românesc”

Etapele de lecţie ale acestei variante sunt:

• anunţarea temei, a obiectivelor, a desfăşurării;
• expunerea sintetică a problemelor capitolului (temei);
• tema pentru acasă.

 

c) Varianta UTILIZAREA MIJLOACELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT- DIAFILMUL- este o lecţie mixtă pe bază de proiecte, care are două avantaje:

1. îmbogăţeşte predarea lecţiei, îi ridică calitatea şi curiozitatea din partea elevilor;
2. le lărgeşte elevilor orizontul de cunoştinţe, diminuând caracterul abstract al noţiunilor prezentate.

Această  variantă de lecţie are următoarea structură:

• reactualizarea;
• anunţarea temelor, a obiectivelor, motivarea lo;
• alternarea predării cu studiul cu ajutorul mijloacelor de învăţământ;
• fixarea, aplicarea;
• tema pentru acasă.

Această  variantă a lecţiei este potrivită pentru „Apele curgătoare”- clasa a IV-a.

 

d) Varianta prin MUNCA ÎN GRUP- este o variantă de lecţie cu mare eficienţă didactică prin care fiecare elev ăoate fi angajat să rezolve sarcinile învăţării chiar în timpul lecţiei dacă se îmbină mai multe forme de organizare a activităţii independente şi dacă grupele de lucru sunt corect stabilite.

Structura didactică  a acestei variante este următoarea:

• organizarea grupelor după criterii sociologice;
• distribuirea sarcinilor, descoperirea dirijată;
• sinteza, explicaţii noi;
• tema pentru acasă.

Exemplificăm teme realizate prin această variantă: „Relieful României”, „Câmpiile”, etc.

 

e) MODELUL R. GAGNE- este o variantă de lecţie des folosită  pentru temele de geografie, având următoarea structură:

• captarea atenţiei;
• anunţarea temei şi a obiectivelor;
• reactualizarea celor necesare;
• dirijarea învăţării;
• transferul;
• generalizarea;
• concluzii, aprecieri;
• tema pentru acasă.

 

 

2. LECŢIA DE RECAPITULARE ŞI SISTEMATIZARE A CUNOŞTINŢELOR:

 

1. VARIANTA CLASICĂ: - în care se urmăreşte respectarea, sistematizarea, recuperarea şi dezvoltarea pe baza unui plan anunţat sau nu având structura:

• formularea anterioară a planului anunţat sau nu;
• organizarea condiţiilor;
• repetarea pe baza planului scris sau a fişelor;
• reproducerea, sistematizarea, recuperarea, dezvoltarea;
• concluzii, aprecieri;
• tema pentru acasă.

 

b) VARIANTA PRIN LUCRĂRI PRACTICE CU ALTERNAREA REZOLVĂRII TEORETICE are etapele:

• formularea anterioară a temei, a planului;
• organizarea condiţiilor;
• recapitularea şi sistematizarea prin rezolvarea lucrărilor practice, alternată cu rezolvări teoretice;
• concluzii, aprecieri;
• noi aplicaţii.

În aceste lecţii se accentuează caracterul practic, elevii completând hărţi mute, scheme, desene lacunare; se pot realiza modelaje din plastilină sau din alte materiale, albume tematice.